marți, 27 octombrie 2020

Consemnări frugale

 


Unde se mai poate strecura poezia? Se pare că peste tot sau nicăieri, după caz. Fiind vorba despre o stare a ființei, despre un discurs și despre un ceremonial, liricul impregnează cele mai felurite realități. Uneori face acest lucru, diminuând brutalitatea contingenței, alte ori survine pentru a sublinia anumite configurații ale acesteia, ajutându-le să se așeze în alte tipare decât cele socotite a le fi proprii. Din acest punct de vedere pesemne că nu ar fi deloc greșit să se vorbească despre altfelul pe care îl aduce cu sine poezia. Ca mod de colonizare a clipei, a spațiului și a timpului, deci a cadrelor existențiale în care ne mișcăm, poezia aduce alte coordonate, altă geometrie, transportă spre o altă axialitate. Nu s-a precizat însă dacă este vorba de un cadru, de o amplasare profund umană sau despre o modalitate de transpunere a umanului în zona de dincolo de el, într-un topos al sacralității. De aceea, fiecare incursiune în sfera poeziei poate deveni prilejul – și privilegiul – unei meditații pe această temă, măsurând în dimensiunile ei multiple, nu toate cu un echivalent fizic la îndemână, ancorările și elansările pe care le oferă.

Când Iulia Pațiu propune un volum de poeme ce s-ar dori a fi considerat un jurnal de front, începi prin a constata că în jur nu are loc nicio conflagrație, continui prin a-ți spune că, la urma urmei, fiecare își duce propriul război și mergi mai departe socotind că frontul la care s-ar putea referi poeta este cel dialectic, al ființei și lucrurilor așezate într-o fertilă tensiune permanentă. Dar cine spune că poetul nu ar putea fi un soldat în felul lui? Cel puțin în poezia noastră națională, doi mari autori lirici – Vasile Alecsandri și George Coșbuc – și-au pus lira în slujba conflictelor pe viață și pe moarte în care românii și-au dat tributul de sânge pentru obținerea independenței țării. La rândul lui, Nichita Stănescu a așezat în pagină, de repetate ori, din unghiuri diferite, dispoziția beligerantă a ființei. Asta spre a nu mai vorbi despre poezia lui Vladimir Maiakovski, poetul Revoluției Roșii din vecini, care a lansat – în scopuri deschis propagandistice – elanul liric revoluționar, preluându-l de unde îl lăsaseră poeții occidentali ai secolului al XIX-lea și ducându-l către o expresivitate radicală pe care numai un suflu de mare combustie interioară îl putea scăpa de gazeta de perete.

Dar Iuliei Pațiu nu-i merge meditația lirică nici în direcția reportajului poetic, nici în cea a unei propagande ritmate și rimate în folosul vreunei puteri publice. Ea este autoarea unui jurnal care, aidoma oricărui jurnal, ține de intimitatea ființei și de consemnarea propriilor realități interioare. S-ar spune că ea surprinde avatarii unei reactivități pe care, printr-un soi de convenție, o numim în continuare sensibilitate. Că seismografia acesteia în raport cu oamenii, lucrurile și întâmplările îi apar ca paginile unui jurnal de front autoarei înseamnă că ea este protagonista unei zbateri existențiale care nu s-a sublimat încă într-un cântec eliberat de dificultatea de a fi într-un câmp de contradicții interioare și exterioare. Din astfel de confruntări se naște epica de dincolo și de dincoace de seninul lacului ori de discreția prelingerii norilor pe un cer de vară. Dar nici prea departe de aceste heraldici meteo ale sufletului nu vor fi versurile care alcătuiesc harta interioară a unei deveniri părelnice.

Cartea Iuliei Pațiu se recomandă ca o nouă orbită poetică și existențială pe care autoarea o deschide pentru oricine se lasă ispitit de noile posibilități de deslușire de sine și, bineînțeles, de forța insidioasă și delicată a versului.

 

     Cluj-Napoca, 27 iunie 2020                                    Ovidiu PECICAN                                

 

 

 

marți, 21 iulie 2020

ORBITA NOUĂ









când basmul se sfârşeşte
urmează faptele şi
inimile ce trăiesc în mine
se pregătesc
în ziua întâlnirii
mă schimb redevin eu însămi
nu mă evapor cu apa
nu mă sting cu focul
ce am
e de ajuns pentru ce nu am
când te întorci
o să am o surpriză pentru tine
orbita nouă


ps
mai şi scriu
deci am defecte

însă uneori scriu să-mi amintesc
că mai trebuie să și tac

totuşi
orbita nouă
e o carte pe care am scris-o ca o amintire pentru viața următoare
deși ca de obicei am scris din durere și deznădejdi
ba chiar am perseverat
ca și cum ceea ce scriam îi spuneam lui Dumnezeu
privindu-L în ochi
ca să știe că nu m-am despărțit de El
și-n târguielile de moment să nu-mi piardă busola
pentru că numai Dumnezeu posedă Cunoașterea
și numai El poate să-mi facă partea nevăzută văzută
lumina din interior mai aprigă decât lumina din exterior
și sub aripa Lui
să fiu așa cum sunt
naturală
neșlefuită
nelucrată

orbita nouă
un bun motiv să-mi văd karma individuală
pe de altă parte şi karma colectivă
și desigur îngerii care cad invers

poemele?
pot fi rezumate într-o singură frază
: să nu-mi părăsesc cuvintele
iar gândirea să nu fie reprobabilă


poezia?
nu poate fi exorcizată
poezia nu e un duh rău

ea poate beneficia de marile dureri ale facerii
dar de cele mai multe ori se eliberează singură
uneori mă eliberează și pe mine

miercuri, 8 noiembrie 2017

Oxigenul din patimi








Viaţa disjunsă dintre simboluri convergente
Sunt diverse moduri de a-ţi petrece existenţa cu tine însuţi. A trăi pur şi simplu, ca şi când orice altceva ar fi cel mult eventualitate, presupune autosuficienţă şi adeseori panta regretului devine în cele din urmă inevitabilă. Desigur, există posibilitatea evolutivităţii, atunci când îţi pui problema cărui timp îi împărtăşeşti trăirea, şi cărui spaţiu îi eşti de fapt dezirabil, devii deja complice gândirii asimilate cercetării înaintate. Este marea diferenţă între recunoaşterea tacită a eului şi intervenţia conştientă asupra lui. Dacă nu ajungi la esenţe, e similar cu a nu avea nevoie de acestea. Însă dacă alegerea ta este cea a asumării pe lângă interacţiune, şi a justificării acesteia, atunci nu îţi sunt de folos reperele fixate în lumea reală. Stabilim aşadar, că ai nevoie de a-ţi crea propria simbolistică. Fără a fi vreo nemulţumire asupra imediatului, mai bine zis o complementaritate unde să te simţi ’mai însuţi’ decât ai fi putut crede. Iulia Paţiu este departe de a fi distrasă de comoditatea faptelor prin croita întâmplare, şi abordează emoţia frontal, nu se lasă pradă ei, o întoarce şi o calculează, o remodelează, nu-i dă ’verde’ până nu e aşa cum o simte în întreaga fiinţă… „furtună.../ nu pot spune te voi iubi/ te preaiubesc de când porţi/ şaua pentru îngeri”. Este aici convingerea şi dedicarea completă pentru explorarea care nu ţine cont de frontierele impropriu prestabilite. Dorinţa poate veni din necesitate sau din curiozitate, sau dintr-o supra-construcţie destul de greu definibilă… „adevărul incredibil din ochi/ îl văd fără de ochi/ nu sunt la modă/ nici de modă veche nici de modă nouă/ nu mă dezbrac de pescăruşi în apele mele/ în propria piele sunt şi goală sunt şi plină". Excursul în dematerializare este unul exemplar, prin aceea că ne creează imaginea de care aveam speranţă din pricină de trebuinţă… De aici, poate începe oricare formidabilă rematerializare, trecând la loc din esoteric în palpabil; sau nu: luându-le împreună spre cunoaştere. Sunt categoric interesante lumile atipice, acelea care printr-o încărcare ideatică debordantă, iau naştere până la incandescenţa ideilor… „de cealaltă parte a râului/ mai însetată de dreptate/ îmi iese-n drum o sferă/de parcă nedreptatea se răzbună/ îşi face singură dreptate/ şi muşcă din mine cu aceeaşi gură/ cu care muşcă somnul nesupus de moarte/ o felie de amintire”. Pe lângă că sunt supra-stratificate, edificiile astfel apărute sunt reflectorizante înlăuntrul minţii, şi de asemenea sunt energizante prin nu ştiu ce fel de paradox care excede firii. Poate că ar trebui să fie ceva neobişnuit, dar nici vorbă, astfel se petrec lucrurile în dinamica transcedentului, căreia numai alter-metafizica i-ar putea face faţă, nimic nefiind bătut în cuie, ci prins în şuruburi făcute să fie desfăcute după cum bate vântul permutărilor inimaginative. Iar alternanţa este continuă, nu ţine cont de nimic, pătrund în ringul unui ‘dirty dancing’ chiar dacă neadus astfel în discurs, nefiinţa cu fiinţa, şi nu e nici un concept de separare, e comuniunea care dă tonul, care animează, iar cortina nu există pentru acest fenomen fecund… „ tăcerea inventează alte cuvinte pe hârtia cu fluturi de noapte/ patru dialoguri cu luna şi/ roşu clement ca şi Lazăr se întoarce atras dintr-un giulgiu bătut în piroane/ pe-un vector imens/ mă preschimbă/la răspântie/ un cântec de lebădă un clopot de spirit/ din ecoul Ardealului/ un fluier/ alte criterii fiinţei pentru un tango în echilibru perfect/ cu umbra”. “Oxigenul din patimi” reprezintă o pistă de încercare, o trambulină, un montagne-rousse, şi celelalte dintr-un complex pe care Iulia Paţiu îl ştie dinainte de chiar ea să-l genereze...
Daniel Marian