Unde se mai
poate strecura poezia? Se pare că peste tot sau nicăieri, după caz. Fiind vorba
despre o stare a ființei, despre un discurs și despre un ceremonial, liricul
impregnează cele mai felurite realități. Uneori face acest lucru, diminuând
brutalitatea contingenței, alte ori survine pentru a sublinia anumite
configurații ale acesteia, ajutându-le să se așeze în alte tipare decât cele
socotite a le fi proprii. Din acest punct de vedere pesemne că nu ar fi deloc
greșit să se vorbească despre altfelul pe care îl aduce cu sine poezia. Ca mod
de colonizare a clipei, a spațiului și a timpului, deci a cadrelor existențiale
în care ne mișcăm, poezia aduce alte coordonate, altă geometrie, transportă
spre o altă axialitate. Nu s-a precizat însă dacă este vorba de un cadru, de o
amplasare profund umană sau despre o modalitate de transpunere a umanului în
zona de dincolo de el, într-un topos al sacralității. De aceea, fiecare
incursiune în sfera poeziei poate deveni prilejul – și privilegiul – unei
meditații pe această temă, măsurând în dimensiunile ei multiple, nu toate cu un
echivalent fizic la îndemână, ancorările și elansările pe care le oferă.
Când Iulia
Pațiu propune un volum de poeme ce s-ar dori a fi considerat
un jurnal de front, începi prin a constata că în jur nu are loc nicio
conflagrație, continui prin a-ți spune că, la urma urmei, fiecare își duce
propriul război și mergi mai departe socotind că frontul la care s-ar putea
referi poeta este cel dialectic, al ființei și lucrurilor așezate într-o
fertilă tensiune permanentă. Dar cine spune că poetul nu ar putea fi un soldat
în felul lui? Cel puțin în poezia noastră națională, doi mari autori lirici –
Vasile Alecsandri și George Coșbuc – și-au pus lira în slujba conflictelor pe
viață și pe moarte în care românii și-au dat tributul de sânge pentru obținerea
independenței țării. La rândul lui, Nichita Stănescu a așezat în pagină, de
repetate ori, din unghiuri diferite, dispoziția beligerantă a ființei. Asta
spre a nu mai vorbi despre poezia lui Vladimir Maiakovski, poetul Revoluției
Roșii din vecini, care a lansat – în scopuri deschis propagandistice – elanul
liric revoluționar, preluându-l de unde îl lăsaseră poeții occidentali ai
secolului al XIX-lea și ducându-l către o expresivitate radicală pe care numai
un suflu de mare combustie interioară îl putea scăpa de gazeta de perete.
Dar Iuliei
Pațiu nu-i merge meditația lirică nici în direcția reportajului poetic, nici în
cea a unei propagande ritmate și rimate în folosul vreunei puteri publice. Ea
este autoarea unui jurnal care, aidoma oricărui jurnal, ține de intimitatea
ființei și de consemnarea propriilor realități interioare. S-ar spune că ea
surprinde avatarii unei reactivități pe care, printr-un soi de convenție, o
numim în continuare sensibilitate. Că seismografia acesteia în raport cu
oamenii, lucrurile și întâmplările îi apar ca paginile unui jurnal de front
autoarei înseamnă că ea este protagonista unei zbateri existențiale care nu s-a
sublimat încă într-un cântec eliberat de dificultatea de a fi într-un câmp de
contradicții interioare și exterioare. Din astfel de confruntări se naște epica
de dincolo și de dincoace de seninul lacului ori de discreția prelingerii
norilor pe un cer de vară. Dar nici prea departe de aceste heraldici meteo ale
sufletului nu vor fi versurile care alcătuiesc harta interioară a unei deveniri
părelnice.
Cartea
Iuliei Pațiu se recomandă ca o nouă orbită poetică și existențială pe care
autoarea o deschide pentru oricine se lasă ispitit de noile posibilități de
deslușire de sine și, bineînțeles, de forța insidioasă și delicată a versului.
Cluj-Napoca, 27 iunie
2020 Ovidiu PECICAN
