Încotro doreşte versul

 

 

amestec de sânge şi cerneală

 

Consemnări frugale

 

Unde se mai poate strecura poezia? Se pare că peste tot sau nicăieri, după caz. Fiind vorba despre o stare a ființei, despre un discurs și despre un ceremonial, liricul impregnează cele mai felurite realități. Uneori face acest lucru, diminuând brutalitatea contingenței, alte ori survine pentru a sublinia anumite configurații ale acesteia, ajutându-le să se așeze în alte tipare decât cele socotite a le fi proprii. Din acest punct de vedere pesemne că nu ar fi deloc greșit să se vorbească despre altfelul pe care îl aduce cu sine poezia. Ca mod de colonizare a clipei, a spațiului și a timpului, deci a cadrelor existențiale în care ne mișcăm, poezia aduce alte coordonate, altă geometrie, transportă spre o altă axialitate. Nu s-a precizat însă dacă este vorba de un cadru, de o amplasare profund umană sau despre o modalitate de transpunere a umanului în zona de dincolo de el, într-un topos al sacralității. De aceea, fiecare incursiune în sfera poeziei poate deveni prilejul – și privilegiul – unei meditații pe această temă, măsurând în dimensiunile ei multiple, nu toate cu un echivalent fizic la îndemână, ancorările și elansările pe care le oferă.

Când Iulia Pațiu propune un volum de poeme ce s-ar dori a fi considerat un jurnal de front, începi prin a constata că în jur nu are loc nicio conflagrație, continui prin a-ți spune că, la urma urmei, fiecare își duce propriul război și mergi mai departe socotind că frontul la care s-ar putea referi poeta este cel dialectic, al ființei și lucrurilor așezate într-o fertilă tensiune permanentă. Dar cine spune că poetul nu ar putea fi un soldat în felul lui? Cel puțin în poezia noastră națională, doi mari autori lirici – Vasile Alecsandri și George Coșbuc – și-au pus lira în slujba conflictelor pe viață și pe moarte în care românii și-au dat tributul de sânge pentru obținerea independenței țării. La rândul lui, Nichita Stănescu a așezat în pagină, de repetate ori, din unghiuri diferite, dispoziția beligerantă a ființei. Asta spre a nu mai vorbi despre poezia lui Vladimir Maiakovski, poetul Revoluției Roșii din vecini, care a lansat – în scopuri deschis propagandistice – elanul liric revoluționar, preluându-l de unde îl lăsaseră poeții occidentali ai secolului al XIX-lea și ducându-l către o expresivitate radicală pe care numai un suflu de mare combustie interioară îl putea scăpa de gazeta de perete.

Dar Iuliei Pațiu nu-i merge meditația lirică nici în direcția reportajului poetic, nici în cea a unei propagande ritmate și rimate în folosul vreunei puteri publice. Ea este autoarea unui jurnal care, aidoma oricărui jurnal, ține de intimitatea ființei și de consemnarea propriilor realități interioare. S-ar spune că ea surprinde avatarii unei reactivități pe care, printr-un soi de convenție, o numim în continuare sensibilitate. Că seismografia acesteia în raport cu oamenii, lucrurile și întâmplările îi apar ca paginile unui jurnal de front autoarei înseamnă că ea este protagonista unei zbateri existențiale care nu s-a sublimat încă într-un cântec eliberat de dificultatea de a fi într-un câmp de contradicții interioare și exterioare. Din astfel de confruntări se naște epica de dincolo și de dincoace de seninul lacului ori de discreția prelingerii norilor pe un cer de vară. Dar nici prea departe de aceste heraldici meteo ale sufletului nu vor fi versurile care alcătuiesc harta interioară a unei deveniri părelnice.

Cartea Iuliei Pațiu se recomandă ca o nouă orbită poetică și existențială pe care autoarea o deschide pentru oricine se lasă ispitit de noile posibilități de deslușire de sine și, bineînțeles, de forța insidioasă și delicată a versului.

 

     Cluj-Napoca, 27 iunie 2020                                    Ovidiu PECICAN                                

 

 

 

ORBITA NOUĂ

când basmul se sfârşeşte

urmează faptele şi

inimile ce trăiesc în mine

se pregătesc

în ziua întâlnirii

mă schimb redevin eu însămi

nu mă evapor cu apa

nu mă sting cu focul

ce am

e de ajuns pentru ce nu am

când te întorci

o să am o surpriză pentru tine

orbita nouă

ps
mai şi scriu

deci am defecte

însă uneori scriu să-mi amintesc
că mai trebuie să și tac

totuşi

orbita nouă
e o carte pe care am scris-o ca o amintire pentru viața următoare
deși ca de obicei am scris din durere și deznădejdi

ba chiar am perseverat

ca și cum ceea ce scriam îi spuneam lui Dumnezeu
privindu-L în ochi
ca să știe că nu m-am despărțit de El
și-n târguielile de moment să nu-mi piardă busola
pentru că numai Dumnezeu posedă Cunoașterea
și numai El poate să-mi facă partea nevăzută văzută
lumina din interior mai aprigă decât lumina din exterior

și sub aripa Lui
să fiu așa cum sunt
naturală
neșlefuită
nelucrată

orbita nouă
un bun motiv să-mi văd karma individuală
pe de altă parte şi karma colectivă

și desigur îngerii care cad invers

poemele?
pot fi rezumate într-o singură frază
: să nu-mi părăsesc cuvintele
iar gândirea să nu fie reprobabilă

poezia?

nu poate fi exorcizată
poezia nu e un duh rău

ea poate beneficia de marile dureri ale facerii
dar de cele mai multe ori se eliberează singură
uneori mă eliberează și pe mine