Viaţa disjunsă dintre simboluri convergente
Sunt diverse moduri de a-ţi petrece existenţa cu tine însuţi. A trăi pur şi simplu, ca şi când orice altceva ar fi cel mult eventualitate, presupune autosuficienţă şi adeseori panta regretului devine în cele din urmă inevitabilă. Desigur, există posibilitatea evolutivităţii, atunci când îţi pui problema cărui timp îi împărtăşeşti trăirea, şi cărui spaţiu îi eşti de fapt dezirabil, devii deja complice gândirii asimilate cercetării înaintate. Este marea diferenţă între recunoaşterea tacită a eului şi intervenţia conştientă asupra lui. Dacă nu ajungi la esenţe, e similar cu a nu avea nevoie de acestea. Însă dacă alegerea ta este cea a asumării pe lângă interacţiune, şi a justificării acesteia, atunci nu îţi sunt de folos reperele fixate în lumea reală. Stabilim aşadar, că ai nevoie de a-ţi crea propria simbolistică. Fără a fi vreo nemulţumire asupra imediatului, mai bine zis o complementaritate unde să te simţi ’mai însuţi’ decât ai fi putut crede. Iulia Paţiu este departe de a fi distrasă de comoditatea faptelor prin croita întâmplare, şi abordează emoţia frontal, nu se lasă pradă ei, o întoarce şi o calculează, o remodelează, nu-i dă ’verde’ până nu e aşa cum o simte în întreaga fiinţă… „furtună.../ nu pot spune te voi iubi/ te preaiubesc de când porţi/ şaua pentru îngeri”. Este aici convingerea şi dedicarea completă pentru explorarea care nu ţine cont de frontierele impropriu prestabilite. Dorinţa poate veni din necesitate sau din curiozitate, sau dintr-o supra-construcţie destul de greu definibilă… „adevărul incredibil din ochi/ îl văd fără de ochi/ nu sunt la modă/ nici de modă veche nici de modă nouă/ nu mă dezbrac de pescăruşi în apele mele/ în propria piele sunt şi goală sunt şi plină". Excursul în dematerializare este unul exemplar, prin aceea că ne creează imaginea de care aveam speranţă din pricină de trebuinţă… De aici, poate începe oricare formidabilă rematerializare, trecând la loc din esoteric în palpabil; sau nu: luându-le împreună spre cunoaştere. Sunt categoric interesante lumile atipice, acelea care printr-o încărcare ideatică debordantă, iau naştere până la incandescenţa ideilor… „de cealaltă parte a râului/ mai însetată de dreptate/ îmi iese-n drum o sferă/de parcă nedreptatea se răzbună/ îşi face singură dreptate/ şi muşcă din mine cu aceeaşi gură/ cu care muşcă somnul nesupus de moarte/ o felie de amintire”. Pe lângă că sunt supra-stratificate, edificiile astfel apărute sunt reflectorizante înlăuntrul minţii, şi de asemenea sunt energizante prin nu ştiu ce fel de paradox care excede firii. Poate că ar trebui să fie ceva neobişnuit, dar nici vorbă, astfel se petrec lucrurile în dinamica transcedentului, căreia numai alter-metafizica i-ar putea face faţă, nimic nefiind bătut în cuie, ci prins în şuruburi făcute să fie desfăcute după cum bate vântul permutărilor inimaginative. Iar alternanţa este continuă, nu ţine cont de nimic, pătrund în ringul unui ‘dirty dancing’ chiar dacă neadus astfel în discurs, nefiinţa cu fiinţa, şi nu e nici un concept de separare, e comuniunea care dă tonul, care animează, iar cortina nu există pentru acest fenomen fecund… „ tăcerea inventează alte cuvinte pe hârtia cu fluturi de noapte/ patru dialoguri cu luna şi/ roşu clement ca şi Lazăr se întoarce atras dintr-un giulgiu bătut în piroane/ pe-un vector imens/ mă preschimbă/la răspântie/ un cântec de lebădă un clopot de spirit/ din ecoul Ardealului/ un fluier/ alte criterii fiinţei pentru un tango în echilibru perfect/ cu umbra”. “Oxigenul din patimi” reprezintă o pistă de încercare, o trambulină, un montagne-rousse, şi celelalte dintr-un complex pe care Iulia Paţiu îl ştie dinainte de chiar ea să-l genereze...
Daniel Marian
