miercuri, 8 noiembrie 2017

Oxigenul din patimi








Viaţa disjunsă dintre simboluri convergente
Sunt diverse moduri de a-ţi petrece existenţa cu tine însuţi. A trăi pur şi simplu, ca şi când orice altceva ar fi cel mult eventualitate, presupune autosuficienţă şi adeseori panta regretului devine în cele din urmă inevitabilă. Desigur, există posibilitatea evolutivităţii, atunci când îţi pui problema cărui timp îi împărtăşeşti trăirea, şi cărui spaţiu îi eşti de fapt dezirabil, devii deja complice gândirii asimilate cercetării înaintate. Este marea diferenţă între recunoaşterea tacită a eului şi intervenţia conştientă asupra lui. Dacă nu ajungi la esenţe, e similar cu a nu avea nevoie de acestea. Însă dacă alegerea ta este cea a asumării pe lângă interacţiune, şi a justificării acesteia, atunci nu îţi sunt de folos reperele fixate în lumea reală. Stabilim aşadar, că ai nevoie de a-ţi crea propria simbolistică. Fără a fi vreo nemulţumire asupra imediatului, mai bine zis o complementaritate unde să te simţi ’mai însuţi’ decât ai fi putut crede. Iulia Paţiu este departe de a fi distrasă de comoditatea faptelor prin croita întâmplare, şi abordează emoţia frontal, nu se lasă pradă ei, o întoarce şi o calculează, o remodelează, nu-i dă ’verde’ până nu e aşa cum o simte în întreaga fiinţă… „furtună.../ nu pot spune te voi iubi/ te preaiubesc de când porţi/ şaua pentru îngeri”. Este aici convingerea şi dedicarea completă pentru explorarea care nu ţine cont de frontierele impropriu prestabilite. Dorinţa poate veni din necesitate sau din curiozitate, sau dintr-o supra-construcţie destul de greu definibilă… „adevărul incredibil din ochi/ îl văd fără de ochi/ nu sunt la modă/ nici de modă veche nici de modă nouă/ nu mă dezbrac de pescăruşi în apele mele/ în propria piele sunt şi goală sunt şi plină". Excursul în dematerializare este unul exemplar, prin aceea că ne creează imaginea de care aveam speranţă din pricină de trebuinţă… De aici, poate începe oricare formidabilă rematerializare, trecând la loc din esoteric în palpabil; sau nu: luându-le împreună spre cunoaştere. Sunt categoric interesante lumile atipice, acelea care printr-o încărcare ideatică debordantă, iau naştere până la incandescenţa ideilor… „de cealaltă parte a râului/ mai însetată de dreptate/ îmi iese-n drum o sferă/de parcă nedreptatea se răzbună/ îşi face singură dreptate/ şi muşcă din mine cu aceeaşi gură/ cu care muşcă somnul nesupus de moarte/ o felie de amintire”. Pe lângă că sunt supra-stratificate, edificiile astfel apărute sunt reflectorizante înlăuntrul minţii, şi de asemenea sunt energizante prin nu ştiu ce fel de paradox care excede firii. Poate că ar trebui să fie ceva neobişnuit, dar nici vorbă, astfel se petrec lucrurile în dinamica transcedentului, căreia numai alter-metafizica i-ar putea face faţă, nimic nefiind bătut în cuie, ci prins în şuruburi făcute să fie desfăcute după cum bate vântul permutărilor inimaginative. Iar alternanţa este continuă, nu ţine cont de nimic, pătrund în ringul unui ‘dirty dancing’ chiar dacă neadus astfel în discurs, nefiinţa cu fiinţa, şi nu e nici un concept de separare, e comuniunea care dă tonul, care animează, iar cortina nu există pentru acest fenomen fecund… „ tăcerea inventează alte cuvinte pe hârtia cu fluturi de noapte/ patru dialoguri cu luna şi/ roşu clement ca şi Lazăr se întoarce atras dintr-un giulgiu bătut în piroane/ pe-un vector imens/ mă preschimbă/la răspântie/ un cântec de lebădă un clopot de spirit/ din ecoul Ardealului/ un fluier/ alte criterii fiinţei pentru un tango în echilibru perfect/ cu umbra”. “Oxigenul din patimi” reprezintă o pistă de încercare, o trambulină, un montagne-rousse, şi celelalte dintr-un complex pe care Iulia Paţiu îl ştie dinainte de chiar ea să-l genereze...
Daniel Marian

duminică, 16 aprilie 2017

iubite

iubite
îngerul învierii ridică mâna
Iisus începe dezpătimirea pentru că nu se desîndrăgostește
poezia rămâne pe cruce

mă paște setea de lumină
și rătăciții care nu cunosc urmările
în corpul din care nu mă rup de tată nu mă rup de fiu
erup doze inconstante și imprevizibile
din prima fărâmă euharistică

/

necazul e un noroc pentru poem
un prooroc
meșteșugul se plătește în istovitoare suferințe
o dată cu inspirația

sufletul urcă pe crucea durerii
pansează rănile înflorite din lemn
ochii întunericului lacrămă păsări
până la sânge până la lumină
ard psalmii la căpătâi

joi, 30 martie 2017

fluturi rogvaiv minte de curcubeu

e așa un timp
nici lumină nici întuneric
și-mi spulber umbra
pentru viața a doua

nu renunț la gând
în mine păsări zgribulite
pleacă-n lume
pe crengile de vânt

roți sprințare taie valea
mai aproape de povara cerului
curaj de a grăi în via care nu mai există
cosmicul sufletul din ultimul măr

/

încă e cald pământul
de leșuri de sânge de ochii de vulturi de vișini
după războiul rozelor

între ADN și DNA cortina de fier
și prelucrarea de arginți buni de încercat
cavalerii mesei rotunde împart pacea de-o mie de ani
pomul din sămânță și oul neouat


de dimineață
ies în drum
caut alt timp
pisica nu-și imaginează desenează un contur
risipă de șoareci pe holul de la tribunal
și culmea
plouă cu lactate în scobitura din drumul barat

/

povestea cu oul ouat
e alta

în ea e livada bunicului
cocoșul bunicii găina mamii
și toată precopilăria puiului
vestind drumul
cântul căruțașului
și fulgii pe care îi înfrunt

duminică, 26 martie 2017

catolic


în oul meu de Paște
milostivirea se întrupă
torent de eliberare până la sfârșit
fără sfârșit
asemeni florii de cireș
plin de preaplinul rodului viitor


în oul meu de Paște
Cina cea de taină
ascundere în umbră ascundere-n lumină
la crucea strecurată până în adâncul
pâinii

în oul meu de Paște
pe lespedea de mormânt proaspătă
picură prima ploaie în mireasmă de iertare
și-n tălmăcirea suferinței
împărtășește duhul
martor prelung răbdător
al vieții
al misterului din gol

în oul meu de Paște
despart dulcele de zahăr
sarea de sărat
amarul de pelin
și spun banal frunză nisip
masă scaun bec culoare
cuvintele fac nuntă
în cupa de vin

în oul meu de Paște
ard din pasăre tămâia
de la mărginimea cojii pînă la miezul de fruct
în traiul netrăit se deschide un drum
un zbor
dincolo de Înviere



luni, 13 martie 2017

Cartea mea?


Cum îmi scriu poemele?

Mă rog, mă rog ca Dumnezeu să-mi întărească mâinile
și așa cum Cuvântul său a fost scris cu ajutorul Spiritului Sfânt,
poezia mea să fie scrisă cu dragoste.
Din iubirea cu care-mi hrănesc mintea și inima.
Din răspunsuri ziditoare.